Pastele Blajinilor - Biserica Ortodoxa Sfîntul Stefan Cel Mare din Paris

Aller au contenu

Menu principal :

Pastele Blajinilor

Actualitati > Activitati religioase

  Pastele Blajinilor


Pastele Blajinilor este Pastele celor adormiti intru nadejdea Învierii
Cine dintre noi oare nu are un parinte sau un bunel ,sau pe cineva drag dintre neamurile noastre, la mormintul caruia mergem in aceasta zi? Incercam sentimente de bucurie si tristete . Bucurie- pentru ca Dumnezeu ne-a dat asemenea parinti, tristete- pentru ca cineva din ei nu mai este printre noi si de multe ori le ducem dorul. Pentru forte multi din cei aflati la munca peste hotare ,pe linga tristete mai e si o durere mare. Motivul e simplu. Au un sentiment de vina ,ca nu au fost prezenti la inmormintarea parintilor. Cei de acasa, cum spun ei, pot macar boci, le pot da un ultim sarut si o imbratisare de adio celor dragi, iar cei de- aici aprind luminari la biserica, se roaga pentru sufletele lor si isi sterg lacrimile in tacere, cerindu-le iertare pentru toate cite le-au gresit.
   La Biserica crestina-ortodoxa Sf. Stefan cel Mare de Pastele Blajinilor s-a facut o slujba de  pomenire a celor trecuti la Domnul în Duminica Tomei.
Toata lumea a avut grija sa se pregateasca de aceasta zi cu de toate exact ca în ziua de Pastecu oua rosii ,cu cozonaci ,cu pasca si cu lumaânari aprinse …caci asa se cuvine la ortodocsi,sa ne rugam si sa ne îngrijim si pentru cei adormiti,care asteapta sa fie pomeniti ,dar si sa primeasca jertfa facuta pentru sufletele lor.
Dupa Sfânta si Dumnezeiasca  Liturghie  slujba de pomenire a celor adormiti a fost savârsita în curtea Bisericii ,pentru a fi parca mai aproape de pamântul nostru,unde ne sunt mormintele celor trecuti la Domnul .
Toate ofrandele aduse pentru sufletele celor adormiti au fost binecuvântae  de Dumnezeu  si date de pomana celor prezenti la pomenire si care raspundeau cu multa piosenie Bogdaprosti(Dumnezeu sa -i  ierte).
Hristos a Înviat din morti cu moartea pe moarte calcând si celor din morminte viata daruindu-le
Hristos a înviat si pentru cei adormiti
Repetabila povara
de Adrian Paunescu

Cine are părinti, pe pământ nu în gând Mai aude si-n somn ochii lumii plângând Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminti, Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinti. Ce părinti? Niste oameni ce nu mai au loc De atâtia copii si de-atât nenoroc Niste cruci, încă vii, respirând tot mai greu, Sunt părintii acestia ce oftează mereu. Ce părinti? Niste oameni, acolo si ei, Care stiu dureros ce e suta de lei. De sunt tineri sau nu, după actele lor, Nu conteaza deloc, ei albiră de dor Să le fie copilul c-o treaptă mai domn, Câtă muncă în plus, si ce chin, cât nesomn! Chiar acuma, când scriu, ca si când as urla, Eu îi stiu si îi simt, pătimind undeva. Ne-amintim, si de ei, după lungi săptămâni Fii bătrâni ce suntem, cu părintii bătrâni Dacă lemne si-au luat, dacă oasele-i dor, Dacă nu au murit tristi în casele lor... Între ei si copii e-o prăsilă de câini, Si e umbra de plumb a preazilnicei pâini. Cine are părinti, pe pământ nu în gând, Mai aude si-n somn ochii lumii plângând. Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii Nu copil de părinti, ci părinte de fii. Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns. Mai avem noi părinti? Mai au dânsii copii? Pe pământul de cruci, numai om să nu fii, Umiliti de nevoi si cu capul plecat, Într-un biet orăsel, într-o zare de sat, Mai asteaptă si-acum, semne de la strămosi Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocosi, Si ca niste stafii, ies arare la porti Despre noi povestind, ca de mosii lor morti. Cine are părinti, încă nu e pierdut, Cine are părinti are încă trecut. Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci, Unde-avem si noi însine ai nostri copii. Enervanti pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi, Si în genere sunt si nitel pisălogi. Ba nu văd, ba n-aud, ba fac pasii prea mici, Ba-i nevoie prea mult să le spui si explici, Cocosati, cocârjati, într-un ritm infernal, Te întreabă de stii pe vre-un sef de spital. Nu-i asa că te-apucă o milă de tot, Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot? Că povară îi simti si ei stiu că-i asa Si se uită la tine ca si când te-ar ruga... Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus Pe constiintă povara acestui apus Si pe urmă vom fi foarte liberi sub cer, Se vor împutina cei ce n-au si ne cer. Iar când vom începe si noi a simti Că povară suntem, pentru-ai nostri copii, Si abia într-un trist si departe târziu, Când vom sti disperati vesti, ce azi nu se stiu, Vom pricepe de ce fiii uită curând, Si nu văd nici un ochi de pe lume plângând, Si de ce încă nu e potop pe cuprins, Desi plouă mereu, desi pururi a nins, Desi lumea în care părinti am ajuns De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.


 
Retourner au contenu | Retourner au menu